miercuri, 20 februarie 2013

Tacerea

M-am saturat sa traiesc in lumea asta in care totul pare mort.
Visele,sperantele...cu greu ajungi sa traiesti din ele. Acum,parca suntem obligati sa jucam o persoana care nu suntrem noi, sa facem lucruri care nu ne plac in mod special.
Totul e tacere, dar parca si tacerea parca doare daca o asculti prea mult. Tacerea e obositoare. E moarta dar vie ca omul. Sufletul e viu, corpul este doar carcasa sufletului, deci este mort.
Ciudat cand privesti lucrurile astfel, dar totusi e adevarat.

N.

Prizonier



               Acum am realizat...lumea mea se prabusea, tot ce a fost important pentru mine s-a sfarsit. Acum nimic nu mai conteaza. Ma inchid in mine si ferec usile grele de fier ale constiintei mele cu zavoare si spini nascuti din nebunie. Las totul.
Ma inec in propriile lacrimi amare si surad printre suspine ca intr-un cantec funebru.
             Neantul ma cuprinde incet-incet si devin insensibila la orice stimul exterior. El a plecat si acest gand inca persista nebunesc.
Apoi ma gandesc ca as putea sa-l intalnesc din nou. Vreau sa evadez, dar propriul sine ma reneaga si ma tine prizoniera cu catuse stranse.
"Oare asa voi sfarsi?"


K.

Nici un antidot.

Pentru ca nimic din ce simt eu acum nu are remediu. Imi va ramane mereu intr-un coltisor din inima, dar toata despartirea asta ma face sa-mi pierd curajul. Nu e vorba de curajul de a merge mai departe, ci de curajul de a mai avea incredere in ceva sau cineva. Si imi spui ca, o data cu trecerea timpului, totul va trece. Nu va trece nimic. Nu vreau sa treaca timpul pe langa mine, vreau sa-l fur si sa-l sfidez. Daca stau si astept voi pierde si mai multe. Pentru asta nu sunt pregatita. Nu am fost nici pana acum.
Vreau totul inapoi si numai primesc nimic. Imi rade in fata ironia.

C.

marți, 19 februarie 2013

Liberatatea

Imi doresc liberatatea mai mult ca orice,si atunci plec.
 De ce ma mai chinui?
Plec in padure si incep sa alerg. Picioarele ma dor si poate si sangereaza,dar nu imi pasa.
Rad nebun,malefic. "Iubesc liberatatea",am gandit.
Aerul e rece si umed. Printre nori se zareste o lumina care se transforma din portocaliu in rosu si apoi dispare.
Zambesc si astept ca libertatea sa ma transforme in bestie.


N.

Speranta moare ultima.

As putea sa incerc, din nou, sa-mi scormonesc printre ganduri si sa-mi dau seama ce s-a intamplat. Dar nu o fac. Am facut-o de atatea ori pana acum ,incat, simplul gand ca as incerca din nou, imi sfasie orice dorinta de a afla sau de a intelege trecutul.
Momentan sunt o fantoma in prezent si probabil doar o amintire in viitor.
Sunt stearsa de puterea timpului. Nu pot sa rezist unui asemenea taifun de inconstienta ce-mi rupe de la radacini orice speranta.
-Speranta moare ultima!, imi spunea.
-Dar pana la urma... moare si ea, nu-i asa?

C.



Ploaia

             




                 Ploua..stropi mari, asemeni unor cristale de lumina se sparg la impactul violent cu lumea materiala.
              Privesc pe fereastra aceasta lume a contrariilor. Oameni grabiti de stropii racorosi ai primaverii tarzii vor sa se adaposteasca cat mai repede. Alearga ca apucatii, spre locuri acoperite.
             "De parca ploaia i-ar putea topi", mi-am spus. "Nu" , nu ea ne topeste, ci noi ne topim datorita ei. Deschid fereastra si intind mana afara. In ciuda tuturor simtirilor mele, ploaia ma atrage.
Simt apoi cum un copil ma prinde de mana. Ma las purtata in lumea imaterialului. Sunt una cu ploaia. Impactul fiecarui strop ma doare. Ma raneste profund si ma trimite in agonie spre pamantul de dedesubt.
              "Zbor..." , caderea imi da o stare de libertate. Ma despart de ploaie cu un soptit ramas bun. Eu insami am devenit o picatura.
Zambesc. Aud strigatele ingrozite ale celor ce fug de ploaie. Simt cum inevitabilul ce urma imi prelungeste fiinta. Sinele meu devine constient de mine, iar eu de el. Ne imbratisam. "Bun-venit si adio..."
              Deschid ochii. Fete necunoscute si lumini puternice imi joaca in priviri.
"Ploaia nu s-a oprit inca".



K.

luni, 18 februarie 2013

Fantoma din radio

                                                              ~partea 5 (ultima parte)~




         Ajunşi acasă am început să cautăm probe, începând cu subsolul. Chiar nu îmi dădeam seama cum cineva putuse îngropa aici ceva. Tot pământul se afla sub o podea de scânduri care nu păreau că se vor mişca prea uşor. Mergând pe acolo, undeva lemnul suna altfel, a gol şi spre surprinderea noastră se mişca. Dedesubt am găsit o cutie de lemn.
            -Crezi că aici se acunde cuţitul?
            -Să aflăm.
            Am deschis cutia, şi acolo se afla cuţitul într-o pungă de plastic, o scrisoare învelită în plastic. Nu am atins nimic şi am pus capacul la loc. Kurt s-a oferit să ţina el cutia, până seara urmatoare când poliţistul avea să vină.
            Toată seara m-am gândit cum aveam să le explicăm poliţiştilor că noi, doi copii, am găsit arma crimei şi o scrisore, în locul în care se presupunea ca fata s-a sinucis.
            Eram din ce în ce mai agitată cu fiecare oră cu care seara se apropia. Kurt era calm şi încerca să îmi transmită starea lui, în mod evident fără succes.
            Poliţia a venit, iar noi le-am înmânat cutia. L-am rugat pe poliţist să ne ajute să spargem gresia din bucătărie, în scopul că aveam să mai găsim sânge sau cine ştie ce altceva. Poliţistul a spart  gresia ceea noua şi a găsit ceva sânge, cred, care acum era uscat. Ne-am chinuit să mutăm mobile, dar încercarea noastră a fost cam zadarnică, deoarece mobile era prinsă în cuie de perete. Poliţistul ne-a spus că rezultatele vor veni în câteva zile. Mă bucuram nespus să aud asta.
            Zilele treceau foarte greu şi mă aşteptam ca în fiecare secundă poliţistul să vină sau sa dea un telefon şi să ne spună că aveau să-l aresteze pe acel bărbat. A patra zi poliţistul s-a întors şi ne-a anunţat că au redeschis cazul lui Kikio, dar că încă mai au de făcut câteva investigaţii, una din ele a fost să ne întrebe pe mine şi Kurt de unde ştiam toate aceste lucruri, pentru că acum 3 ani ei nu găsiseră nimic. Le-am spus că  acest lucru era oarecum secret (vă daţi seama că dacă le spuneam că vorbisem cu o fantomă prin radio şi ea îmi arătase prin vis cum murise, aveau să mă închidă la un spital de nebuni).
            Scrisoarea conţinea povestea nopţii crimei scrisă de mamă cu scopul ca la prima anchetă va fi găsită, dar după cum aflăm, nu a fost aşa.
            Până la urmă după o lună de investigaţii, au ajuns la concluzia ca fetiţa, Kikio, nu s-a sinucis, ci a fost omorâtă de tatăl ei vitreg. Nu ştiu ce sentinţa a primit acesta, şi nici mama, dar ce ştiu este că Akira a ajuns să locuiască cu noi. Acum suntem cele mai bune prietene.

            După câteva zile de linişte şi pace, stăteam cu Kurt pe pljă şi ascultam muzică la radio. La un moment dat aceasta s-a înterupt şi a început un fâşâit asurzitor. Am oprit radioul, dar acesta tot nu înceta.
-Vin după tine!
Ceea ce am auzit m-a speriat foarte tare şi am încremenit, la fel ca şi Kurt.

Irish treasure.

I think at the end of rainbows is the Irish treasure.

I will rob it.

I will fly on a rainbow.

and I write my thoughts through the clouds.

C.

duminică, 17 februarie 2013

In life


Fantoma din radio


                                                              ~partea 4~



            Am hotărât că după şcoală să mergem la poliţie, şi să le spune adevarul. Poate că nu vor râde de noi şi poate vor redeschide cazul. Puţin probabil.
            Kurt a plecat acasă pentru a face un duş şi a mânca ceva. Urma să ne vedem mai încolo în staţia de autobuz. Cât despre mine, eu m-am dus în cameră şi am hotărât să ascult la radio puţină muzică pentru a putea adormi. Moţăiam, când, muzica s-a oprit şi acel fâşâit insuportabil a început. Ştiam ce avea să se întâmple.
            -Ai făcut progrese. Tot ceea ce îţi mai pot spune este că atunci când acel bărbat oribil mă ducea la subsol nu eram moartă. Încă respiram. După ce mama a făcut ceea ce acel om oribil i-a cerut, a venit la mine
            “-Kikio, îngrop cuţitul lângă tine.
            -Mama….
            -Kikio, îmi e atât de frică, stiam că trebuie să te ajut, dar nu ştiu de ce nu am făcut-o.
            -E în ordine mama….. te iert”
            -Şi astfel eu am iertat-o pe mama.
            M-am trezit plângând. Mi-am şters lacrimile după care m-am uitat la ceas. Mai aveam jumătate de ora până să mă văd cu Kurt, aşa că am facut un duş şi în drum sper ieşire am înşfăcat o clătită şi am salutat-o pe mama. Kurt mă aştepta în staţie.
            -Nu o să-ţi vină să crezi ce vis am avut.
            Zicând acestea i-am povestit totul lui Kurt.
            Dupa ore am mers la poliţie, aşa cum ne plănuisem. Cerusem să redeschidă cazul lui Kikio, dar aceştia au râs de noi şi ne-au spus că acela era un caz vechi de 3 ani şi că era rezolvat. Fetiţa se sinucisese. Noi am insistat disperaţi, iar până la urmă cel mai tânăr dintre poliţişti care aveam în jur de 25 de ani a acceptat să vină seara urmatoare la noi acasă. Era de bine căci aveam timp destul să găsim cuţitul şi poate, cine ştie, şi alte probe.


N.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Fantoma din radio


                                                                 ~partea 3~



           Dupa discuţia cu Kurt, am plecat acasă, mi-am făcut un duş cald şi m-am băgat în pat. Nu după mult timp a început un vis. Mă aflam în casă. Lumina de la bucătărie era aprinsă ,iar din-nauntru se auzeau numai ţipete, iar printre ţipete o femeie care plângea. M-am hotărât să văd despre ce era vorba. În bucătărie se aflau două persone, o feneie care semăna foarte bine cu mama Akirei, un bărbat, care am presupus că era tatăl vitreg. Bărbatul ţipa la săraca femeie care plângea în hohote şi îi spunea că la proces ar fi trebuit să-şi dea silinţa mai mult, că aşa a pierdut o fată. Femeia îi reproşa faptul că fetele fiind mari aveau dreptul de a alege cu cine vor să stea, şi că nu este vina ei. O uşa a scârţâit şi în prag se afla fantoma mea. Fata părea speriată şi confuză. Bărbatul s-a dus lângă ea şi i-a spus cât de calm putea că ar fi mai bine să stea cu mama ei. După tonul pe care l-a folosit fata se părea că nu prea îl suporta pe bărbat. Foarte rău a făcut pentru că acesta  a început să ţipe şi să urle la biata fată şi îi repeta că ea nu va părasi casa asta decât moartă. Fata nu a mai părut atât de speriată, sau cel puţin nu mi se mai părea mie şi i-a spus că mai bine moare decât să mai locuiască o zi cu ei, mai ales cu el. Bărbatul şi-a ieşit din minţi şi a apucat ce i-a venit mai repede în mână, un cuţit. Eram îngrozită de ceea ce a urmat. Bărbatul a înjunghiat-o pe fetiţă, după care a scăpat cuţitul. Cu ultimele puteri fata a ridicat cuţitul şi l-a înjunghiat pe bărbat în picior. Acesta s-a întors şi i-a tras fetei o palmă peste cap, iar fata a căzut fără suflare la pământ. Curios mama nu a făcut nimic, doar a stat şi a privit scena, dupa care la nişte vorbe şoptite la ureche s-a ridicat şi a început să facă curat. Bărbatul a luat fetiţa în braţe şi a dus-o la subsol.  Eram îngrozită, nici să ţip nu mai puteam.
            M-am trezit speriată. Am început să meditez la ceea ce visasem. Visul… era exact seara în care murise Kikio. Fantoma îmi arătase cum murise. Dar ce puteam eu să fac pentru a arăta cine o ucisese pe Kikio? M-am îndreptat spre calculator, l-am aprins şi am căutat pe net ceva legat de aceea noapte. Am găsit, iar pe un site scria că fetiţa s-a sinucis prin înjunghiere la subsolul casei. Caz închis. M-am uitat la ceas. Era 5 dimineaţa. Kurt îmi spusese că dacă am nevoie de ceva să-l sun. Nu am mai stat pe gânduri. Am pus mâna pe telefon şi am tastat numărul. Mă pregăteam să închid cînd o voce somnoroasă mi-a răspuns.
            -Ştiu cum a murit Kikio!
            Acesta a rămas şocat după care a zis:
            -Ne întâlnim pe plajă în 10 minute.
            Am ajuns pe plajă înaintea lui. Mă uitam la răsărit când cineva m-a atins pe spate. Era Kurt. I-am povestit tot visul, iar la sfârşit pe mine m-a bufnit plânsul. Îmi era atât de milă de sărăcuţa fată.
            -Şi cum ar trebui să demonstrăm că Kikio nu s-a sinucis?
            -Habar nu am.
            Stând şi meditând la visul pe care îl avusesem, mi-am dat seama că  gresia de atunci nu era aceiaşi cu ceea de acum. “Probabil că au renovat”, mi-am spus în gând.
            -Crezi că după atâta timp mai putem găsi dovezi?
            -Posibil… ce ar fi să investigăm puţin bucătaria? Poate că vom găsi ceva…
            Am dat aprobator din cap. Era o idee bună la urma-urmelor. Totuşi, când mama s-a apucat să facă curat, a omis un lucru. Când se îndrepta spre locul unde se afla mopul, a dat cu piciorul peste ceva. Putea acel ceva să fie cuţitul? În fond Kurt spusese că arma nu se găsise. În timp ce intram în casă şi închideam uşa în urma noastră, Kurt a venit la mine cu un zâmbet larg şi plin de satisfactie.
            -Cred că tocmai am găsit nişte dovezi?
            M-am strâmbat puţin la el neîntelegând. Atunci el m-a apucat de mână şi m-a tras după el până la intrarea în bucătărie.
            -Ce observi?
            Nu ştiam ce să spun aşa că am tăcut.
            -Rogue cunosc casa asta. Aici, şi a arătat spre hol, şi aici, degetul lui s-a îndreptat spre bucătarie, a fost întodeauna gresie. Era acelaşi model si erau la acelaşi nivel. Acum în bucătărie este alt model, dar cel de pe hol a rămas neschimbat. Dacă te uiţi aici, şi mi-a arătat spre pragul de la bucătărie, o să observi că pentru a intra în bucătărie ai de trecut o mică treaptă, altfel, te împiedici. Corect?
            -Da…
            Acum m-am prins… dacă aveam dreptate, sau dacă ghiceam gândurile lui Kurt, peste gresia veche se pusese gresie noua ca să acopere orice urmă a vreunei crime. Dacă reuşeam să spargem noua gresie puteam să dăm totuşi pste ceea veche, şi poate în felul acesta şi peste probe. Kikio nu se sinucisese, fusese omorâtă şi lucrul acesta trebuia să-l ştie toată lumea.



N.

vineri, 15 februarie 2013

Metamorfoza





Toti ne nastem calzi si deschisi,dar pierim reci si inchisi. De ce? Pentru ca traim intr-o lume cu oameni reci,glaciari si imobili... De caldura ta se feresc toti de teama sa nu ii topesti , dar toti gresesc... intr-un loc inghetat si cel mai puternic foc se stinge, de aceea ne stingem si noi ,si inghetam. 
Ne transformam in clone de gheata care cu greu ne incalzim. Toti cei care supravietuiesc cat de cat , mor sufocati sau se transforma si ei pentru a nu fi ucisi.



N.

Fantoma din radio

                                                             ~partea 2~




            Un ţârâit lung vestea pauza de masă. Kurt mă invitase să iau prânzul cu el, şi da normal că aceptasem.
            Ascultam muzică la căşti, la radio, aşa că nu am auzit când s-a pus lângă mine. Am tresărit atunci când m-a salutat. Am dat mai încet pentru al auzi şi pe el şi am început să butonez posturile de radio în căutarea unuia care să aibă muzică bună. Tot butonâd am dat peste unul la care nu aveam semnal aşa că pe fundal se auze un fâşâit, după care cineva tot îmi şoptea “ajutor”. Parcă mai auzisem ceva asemănător.
            -“Ajutor!. Tu trebuie să mă ajuti! Caută la subsol!”
            Am rămas împietrită. Ştiam unde îl mai auzisem. Era vocea acelei fetiţe mici din visul meu. Nu mă mai puteam mişca. Degetul îmi rămăsese blocat pe tasta care schimba postul, dar nu puteam să apăs pe el.
            -Rogue! Rogue!
            Ca şi în seara precedentă auzeam vocea cuiva strigandu-mă, dar acum eram confuza şi speriată, vocea aceea caldă se auze departe şi părea de neajuns, dar am încercat să mă concentrez pe ea. Atunci am simţit că cineva îmi scotea căştile din urechi. După ce nu am mai auzit vocea fetiţei, mi-am revenit.
            -S-a întamplat ceva Rogue? Eşti cam palidă.
            -Nimic de care să te îngrijorezi. Doar o melodie cam ciudată la radio. Am spus asta încercând să zâmbesc. Mă duc să-mi iau un suc, vrei şi tu unul?
            -Nu, mulţumesc.
            Spunând acestea, m-am îndreptat la ceea mai mare coadă de la cantină. Stând, mi-am amintit că eu îmi cumpărasem un suc şi nici măcar nu îl desfacusem. Speram ca Kurt să nu observe asta.

            Am ajuns acasă obosită. I-am povestit mamei ce zi groznică avusesem, dar nimic despre incidentul cu radioul. Nici eu nu eram sigură de ce se întâmplase. M-am schimbat în costumul de baie şi m-am hotărât să ies la o partidă de înot.
            Plaja din partea nostră e pustie, dar erau valuri foarte înalte, lucru care mă bucura. Sunt numai bune de surf. M-am întins cearceaful, m-am descalţat, mi-am pus căştile în urechi şi m-am întins pe cearceaf, bucurându-mă de ultimele raze de soare. Mi-a trecut prin minte să butonez iarăşi telefonul în căutarea acelui post de radio. Nu a durat mult. Am închis ochii şi am aşteptat. 
            -Trebuie să mă ajuti. Acel om este rau. M-a ucis, acolo unde locuieşti tu acuma.
            -Ce? Cine esti?
            -Rogue, te rog, esti ultima mea şansă.
            -De unde îmi ştii numele?
            -Mă cheamă Alice. Soţul actual al mamei este cel care m-a omorât. Rogue tu trebuie să mă ajuti. Dacă vrea să-i facă rău şi mamei şi Akirei?
            -Vrei să spui că tatăl Akirei este ucigaşul? Dar părintii ei au divorţat. Cred că ar trebui să fie în siguranţă.
            -Tatăl biologic o iubea foarte mult pe Akira şi pe sora ei geamănă, dar mama lor nu se mai întelegea bine cu el aşa că atunci când l-a găsit pe actualul tată au divorţat.
            Am rămas şocată. Nu ştiam că Akira avea o soră geamană. Şi dacă avea de ce nu o văzusem? Povestea asta era din ce în ce mai stranie.
            -Rogue!  Rogue! Nu îmi vine să cred că a adormit.
            Vocea aceea… Kurt. Treabuia să mă trezesc, dar cum aveam să fac asta? Spre surprinderea mea nu a fost greu. M-am gândit la Kurt, iar atunci cand mi-am deschis ochii acesta se afla lângă mine. M-am ridicat, iar el simţind că mă mişc s-a întors spre mine.
            -Ce bine că te-ai trezit. Nu vroiam să te duc în braţe acasă.  Chiar dacă le explicam parinţilor tăi poate nu mă credeau. A râs încetişor.
            -Pot să te întreb ceva? Întrebarea mea a fost adresată foarte încet şi cu jumătate de gură. Îmi era teamă că nu m-a auzit.
            -Desigur. Care e problema?
            O ultimă rază de soare îi făcea faţa rozalie ca unui trandafir şi îi dădea părului său negru reflexii roz. Arăta minunat. Mă gândeam că după ce îi voi spune de fantoma de la radio, mă va crede o nebună şi nu va mai vorbi cu mine.
            -Ştii cumva dacă fata vecinilor noştri mai are o soră?
Nu mi-a răspuns. Bănuisem că se putea întampla şi aşa.
            -Te referi la Akira?
            Am dat aprobator din cap.
            -Da, a avut o soră geamană, care a murit acum 3 ani. Dar de unde şti? Nu au vorbit nimănui despre asta şi în special nu nou-veniţilor.
            -Ştiu că pare ciudat şi că poate nu mă vei crede, dar o fantomă…. A vorbit cu mine… prin radio…
            -Şi vrei ca eu să cred asta?
            -Mă gândeam că poate nu mă vei crede… şi atunci o lacrimă mi-a curs pe obraz.
            -Rogue vorbeşti serios?
            Am dat din cap în semn că “da”. L-am rugat să-mi spună mai multe despre cele întamplate atunci,iar eu i-am împartăşit cele aflate.
            Se pare că Akira locuise în vechiul far, adică unde locuiesc eu acum, şi avusese o soră geamănă pe nume Kikio, care fusese, pentru un timp prietena lui Kurt. După spusele lui, cele două erau foarte diferite. În fine, acum 4 ani începuseră certurile în far. Se pare că părinţi lor nu se mai întelegeau deloc şi astfel au hotărât că este mai bine să divorţeze. Kikio voia să stea cu tatăl ei, în timp ce Akira voia cu mama. Procesul a decurs bine şi fetele au ajuns să stea cu cine voiseră. La scurt timp, asta nu e bine spus, căci înainte ca procesul să termine mama deja îşi găsise un nou iubit. Acestuia nu îi convenea deloc situaţia, şi voia ca şi mama, ca ei să aibă grijă de ambele fete. Se pare că într-o seară, în ultima seară pe care Kikio avea să o petreacă în casa ei natală, s-a întamplat incidentul. Kikio a fost găsită moartă în subsol. Locul crimei părea curat, iar poliţia nu a avut pe cine să suspecteze. Moartea ei a rămas nepedepsită. Şi straniu, cred că fantoma mea este Kikio, căci după ce i-am povestit lui Kurt cum arăta fata din vis, mi-a spus că exact la fel arăta şi ea.


N.

Aruncat in vant.



"Ai sa-ti doresti sa nu cunosti cu adevarat adevarul."
Era, asa, o propozitie neinsemnata aruncata in vant, de cineva necunoscut. Si eu eram o neinteresata. Auzeam, dar totusi nu simteam.
"Trebuia sa simti ceea ce spui."
Fara accente perverse, afirmatia aceasta ascunde multe. Stau si ma uit la ceea ce vad. Imi imaginez totul altfel. Ar fi altceva.

Unde vreau sa ajung? Exact acolo unde imi dau seama ce se intampla. Si, atunci, ce as rezolva? As sti! M-as simti mai bine? Niciodata. Sa stii ce se intampla nu e, intotdeauna, metoda potrivita. E mult mai placut sa fii izbit de tot felul de momente placute si neplacute. In asta consta surpriza. In asta consta viata.
Cu toate ca eu inteleg si simt ce spun acum, tu doar citesti. 
Intelegi? Probabil. 
Simti? Mai putin probail.
Poate o sa intelegi candva. 
Si poate atunci o sa-ti aduci aminte ca sti asta de undeva. 
De unde?
Era, asa, o propozitie neinsemnata aruncata in vant, de cineva necunoscut.

C.

joi, 14 februarie 2013

Sentimente

                                                       ~ca raspuns la "Amor si fum"~


                     Strada e plina de lume grabita sa ajunga la servici. Aerul din incapere s-a transformat in fum de tigara si capul imi bubuie pe cale sa explodeze.
                      Din multime un tip se desprinde si se apropie...Inima imi bate gata sa iasa din piept, respir greu, aerul ma ineaca,capul se invarte. El se aseaza langa mine...Nu zice nimic, doar isi aprinde o tigara...mirosul ei e dulce, a cirese... Ma las purtata de miros si cand ma dezmeticesc, el nu mai era. Fumul imi zgarie ochii si incep sa plang.
                         De la spate cineva ma imbratiseaza, un miros de cirese ma invaluie si o voce melodioasa intreba "de ce?". Eu zambesc, lacrimile curg. Imi bag capul mai bine in pieptul lui, ma ridic spre urechia si ii spun: "dar cum altfel?"

N.

Amor si fum.

Prima tigara pe care am fumat-o cu el,a fost invioratoare, m-am simtit ca o evadata dintr-un sanatoriu, cu adrenalina in sange, cu mintea tulbure, cu gandurile inlaturand tot ceea ce fusesem pana atunci.
Acum, este a mia tigara pe care o fumez departe de gandurile pe care le aveam pe atunci.
Tigara ramane si pasiunea trece.

C.


Fantoma din radio

                                    Fantoma din radio

             Am scris povestea asta pentru un concurs de literatura de acum un an sau doi si am fost surprinsa sa aflu ca ca castigat si un premiu special ^_^ . Asa ca fara prea multe alte introduceri uitati-o. Sper sa va placa.


                                                      ~partea 1~


-Trezeşte-te! Rogue, trezeşte-te!
Cineva trăgea cu disperare de mine. Nu ştiam dacă să merg încotro se auzea acea voce disperată sau totuşi să continui să văd ce voia acea fetiţa mică. Fetiţa aceea mă  cam speria aşa că am ales calea voci. M-am  trezit, iar mama stătea lângă mine.
-Rogue, draga mea, de ce ţipai? Un vis urât?
Se întamplă cel puţin o data pe săptămâna să ţip în somn, iar mama  se chinuie să mă trezească. Visul din seara asta nu a fost înfricoşător, ba chiar eram bucurosă că o pot ajuta pe acea fetiţa mică. M-am decis, ca de fiecare dată, să încerc să o liniştesc pe mama.
-Da ,mamă, era un vis urât. Scuze că s-a întamplat iar. Nu ştiu ce e cu mine. Nu se va mai repeta.
Şi cu aceste cuvinte m-am chinut să scap de mama. Aveam alte lucruri mai importante de făcut decat să stau să mă gândesc la acel vis. Mâine era prima zi de şcoală la liceul cel nou. Sunt atât de emoţionată că nu mă voi integra, încât nu mă pot gândi la altceva.
La începutul vacanţei de vară tata şi-a găsit un nou serviciu. Asta a dus la mutarea noastră şi m-a făcut pe mine să mă despart de vechiul liceu şi de vechii prieteni (nu că acum nu a-şi suna-o de câte ori am câte o problemă pe prietena mea cea mai bună). Ceea ce m-a făcut mai fericită e ca suntem aproape de plajă. De fapt, casa este chiar pe plajă. Înotul în fiecare dimineaţă, de cănd mă aflu aici, mi-a făcut bine. Noua casă este mai mult un far vechi, amenajat special ca să semene cu o casă. E foarte frumos, privelişte la ocean din fiecare cameră, mirosul sărat al oceanului în toată casa, iar când ieşi din casă ieşi direct pe nisipul încins de soare.
Totul s-a prezentat destul de bine. Vecini prietenoşi şi, după câte am observant, cam puţini copii. Am făcut de curând cunoştinţa cu fata vecinilor noştri care a fost plecată în vacanţă la tatăl ei, părinţii ei fiind divorţaţi, iar mama ei recăsătorindu-se. O cheamă Akira.
Nenorocitul acela de ceas m-a trezit la 8 fix. După noaptea de aseară, după ce m-am trezit cu mama lângă mine, am adormit şi din nou acea fetiţă a apărut în visul meu cerându-mi ajutorul. Părea destul de speriată, dar nu-mi spunea nimic mai mult decât “ajutor” şi mă conducea prin casa unde locuiam noi acum. Ciudat nu? Asta ziceam şi eu.
-Rogue! Masa e gata! Grăbeşte-te dacă nu vrei să întârzii!
-Ok, mama!
M-am dat jos din pat şi am intrat în baie ca să fac un duş cald şi rapid. Alt lucru bun că ne-am mutat este faptul că am baia mea. Curată, am înşfăcat un tricou negru pe care se aflau două fete care se dădaeau în leagăn, iar sub ele scria “friends forever”. Acel tricou fusese cadou de despărţire de la prietena mea cea mai bună. Mi-am tras pe mine o pereche de blugi negri şi una dintre perechile mele de teneşi (am cam toate culorile şi o grămada de modele), mai bine zis cei negri. Stând numai prin casă ca să aranjez nu ieşisem prea mult pe afară, şi chiar dacă o făceam mergeam pe plajă aşa că nu îmi folosisem fardurile, fapt pentru care uitasem şi unde le pusesem.
Şi astfel căutarea a început, dar spre fericirea mea nu a durat mult. Am hotărât să nu mă încarc prea mult aşa că mi-am dat cu un strat subţire de fond de ten, rimel negru, şi creion dermatograf. Mi-am pieptănat părul negru, lăsându-l liber şi am ieşit val vârtej, cu ghiozdanul în braţe, afară din cameră.
            Mama mă aştepta în bucătărie cu masa pusă.
            Am înşfăcat în grabă o felie de pâine prajită şi am ieşit din bucătărie, îndreptându-mă spre staţia de autobuz. Aici se afla un băiat, cu un cap mai înalt ca mine, brunet şi cu nişte superbi ochi albaştri, care m-au făcut să nu-mi desprind privirea de la el. Nu-l mai văzusem până atunci. Cred că mă holbam la el pentru că m-a salutat.
            -Bună! Nu te-am mai văzut pe aici. Cred că eşti fata cea nouă. Kurt. Încântat.
            Spunând acestea, mi-a zambit şi mi-a întins mâna.
            -Salut! Sunt Rogue. Scuze, nu te-am mai văzut pe aici. Ce toantă sunt … eu abia m-am mutat cum puteam să te vad? Şi mi-am dat una uşor peste frunte.
            Kurt a râs uşor, rămânând cu zâmbetul pe buze.
            -Ai dreptate. Nici nu aveai cum să mă vezi. Am fost plecat cam toata vacanţa, mai precis în ziua când te-ai mutat tu aici.
            Nu prea mai ştiam ce să zic. Noroc că el a spart gheaţa.
            -Şi unde înveţi?
            -La liceul X. Tu?
            -Şi eu. Cine ştie, poate vom fi colegi la vreo materie.
            -Da. Poate.
Şi el habar nu avea cât de mult îmi doream ca asta să fie adevărat. Şi nu numai la o materie, ci la toate orele de curs.
            Autobuzul a venit repede, şi astfel am ajuns cu bine la liceu. Mă simţeam ciudat.. Nu cunoşteam liceul deloc. Părea un labirint. Îmi era dor de vechiul liceu de acasă. Acela nu era aşa de întortocheat şi pe de altă parte aveam cu cine să merg la cursuri.
            -Cum se presupune că ar trebui să găsesc cabinetul de română aici?
            Spunând acestea am pufnit, şi cu ochii pe sus, la numele cabinetului, nu am fost atentă şi m-am împidicat de ceva.
            -Cine îşi lasă gheozdanul în mijlocul holului?
            -Cred că acela aş fie eu. Scuze,şi ca să mă revanşez îţi voi spune unde găseşti cabinetul de romînă pentru că şi eu  am oră tot acolo.
            Mă simţeam ca o proastă, iar faţa îmi luase foc. Mă simţeam prost pentru că mă luasem de Kurt. Simţind că roşeaţa din obrazi dispare, aceasta a reaparut repede la loc, de două ori mai puternică, când Kurt m-a prins de mană şi mă tragea disperat dupa el, către cabinet. Ne-am oprit amândoi gâfâind în faţa uşii, după care am intrat în clasă.



N.


miercuri, 13 februarie 2013

Nebunia

Nebunia din inteligenta se naste,iar inteligenta din nebunia inteligentilor nebuni...


N.

Adrenalina.



Iti pierzi mintile si faci lucruri de care nu creadeai ca esti capabil. Asa merg lucrurile, uneori. Esti indemnat de impuls sa treci tot cu vederea si sa explodezi. Explodezi in mii de bucati si sfasii totul in jurul tau.
-De ce?
-Pentru ca pot. De ce nu?
Adrenalina iti pulseaza prin vede, ochii ti se dilata, privirea este mai agera ca niciodata, respiratia creste, iti umplii plamanii, iti incordezi tot corupul si fugi.
-Unde?
-Oriunde vezi cu ochii.
Inainte este tot ce conteaza. Acolo in fata vezi ceea ce nu ai mai vazut, un alt "nou" in viitor.
-Ti-ai iesit din minti?
-Mai mult ca niciodata... Si imi place!

C.

marți, 12 februarie 2013

Apogeul dorintelor.


Voi canta sub sunetul dorintelor mele cele mai apringi.
Atingand notele cele mai inalte, voi zbura mai departe ca orice gand de pana acum.
Voi ajunge intr-o lume a apogeului care imi va dicta mai departe despre tot si toate.
Cu graiul ei, regina imi va indruma pasii spre lumea mea, tara mea, regatul meu.
Undeva departe, undeva infinit, undeva unde este numai locul meu.
Acolo o sa fiu eu cea care comanda. Eu voi spune unde si cand, pentru ca eu voi crea totul din nimic.
Oare cum o sa fie?

C.