Dorinta nerostita

       

Sunt tanar!

Tacerea

M-am saturat sa traiesc in lumea asta in care totul pare mort.

Visele,sperantele...cu greu ajungi sa traiesti din ele. Acum,parca suntem obligati sa jucam o persoana care nu suntrem noi, sa facem lucruri care nu ne plac in mod special.

Totul e tacere, dar parca si tacerea parca doare daca o asculti prea mult. Tacerea e obositoare. E moarta dar vie ca omul. Sufletul e viu, corpul este doar carcasa sufletului, deci este mort.

Ciudat cand privesti lucrurile astfel, dar totusi e adevarat.

N.

Prizonier

               Acum am realizat...lumea mea se prabusea, tot ce a fost important pentru mine s-a sfarsit. Acum nimic nu mai conteaza. Ma inchid in mine si ferec usile grele de fier ale constiintei mele cu zavoare si spini nascuti din nebunie. Las totul.
Ma inec in propriile lacrimi amare si surad printre suspine ca intr-un cantec funebru.
             Neantul ma cuprinde incet-incet si devin insensibila la orice stimul exterior. El a plecat si acest gand inca persista nebunesc.
Apoi ma gandesc ca as putea sa-l intalnesc din nou. Vreau sa evadez, dar propriul sine ma reneaga si ma tine prizoniera cu catuse stranse.
"Oare asa voi sfarsi?"

K.

Nici un antidot.

Pentru ca nimic din ce simt eu acum nu are remediu. Imi va ramane mereu intr-un coltisor din inima, dar toata despartirea asta ma face sa-mi pierd curajul. Nu e vorba de curajul de a merge mai departe, ci de curajul de a mai avea incredere in ceva sau cineva. Si imi spui ca, o data cu trecerea timpului, totul va trece. Nu va trece nimic. Nu vreau sa treaca timpul pe langa mine, vreau sa-l fur si sa-l sfidez. Daca stau si astept voi pierde si mai multe. Pentru asta nu sunt pregatita. Nu am fost nici pana acum.

Vreau totul inapoi si numai primesc nimic. Imi rade in fata ironia.

C.

Liberatatea

Imi doresc liberatatea mai mult ca orice,si atunci plec.

 De ce ma mai chinui?

Plec in padure si incep sa alerg. Picioarele ma dor si poate si sangereaza,dar nu imi pasa.

Rad nebun,malefic. "Iubesc liberatatea",am gandit.

Aerul e rece si umed. Printre nori se zareste o lumina care se transforma din portocaliu in rosu si apoi dispare.

Zambesc si astept ca libertatea sa ma transforme in bestie.


N.

Speranta moare ultima.

As putea sa incerc, din nou, sa-mi scormonesc printre ganduri si sa-mi dau seama ce s-a intamplat. Dar nu o fac. Am facut-o de atatea ori pana acum ,incat, simplul gand ca as incerca din nou, imi sfasie orice dorinta de a afla sau de a intelege trecutul.

Momentan sunt o fantoma in prezent si probabil doar o amintire in viitor.

Sunt stearsa de puterea timpului. Nu pot sa rezist unui asemenea taifun de inconstienta ce-mi rupe de la radacini orice speranta.

-Speranta moare ultima!, imi spunea.

-Dar pana la urma... moare si ea, nu-i asa?

C.

Ploaia

             




                 Ploua..stropi mari, asemeni unor cristale de lumina se sparg la impactul violent cu lumea materiala.
              Privesc pe fereastra aceasta lume a contrariilor. Oameni grabiti de stropii racorosi ai primaverii tarzii vor sa se adaposteasca cat mai repede. Alearga ca apucatii, spre locuri acoperite.
             "De parca ploaia i-ar putea topi", mi-am spus. "Nu" , nu ea ne topeste, ci noi ne topim datorita ei. Deschid fereastra si intind mana afara. In ciuda tuturor simtirilor mele, ploaia ma atrage.
Simt apoi cum un copil ma prinde de mana. Ma las purtata in lumea imaterialului. Sunt una cu ploaia. Impactul fiecarui strop ma doare. Ma raneste profund si ma trimite in agonie spre pamantul de dedesubt.
              "Zbor..." , caderea imi da o stare de libertate. Ma despart de ploaie cu un soptit ramas bun. Eu insami am devenit o picatura.
Zambesc. Aud strigatele ingrozite ale celor ce fug de ploaie. Simt cum inevitabilul ce urma imi prelungeste fiinta. Sinele meu devine constient de mine, iar eu de el. Ne imbratisam. "Bun-venit si adio..."
              Deschid ochii. Fete necunoscute si lumini puternice imi joaca in priviri.
"Ploaia nu s-a oprit inca".



K.

Fantoma din radio

                                                              ~partea 5 (ultima parte)~

         Ajunşi acasă am început să cautăm probe, începând cu subsolul. Chiar nu îmi dădeam seama cum cineva putuse îngropa aici ceva. Tot pământul se afla sub o podea de scânduri care nu păreau că se vor mişca prea uşor. Mergând pe acolo, undeva lemnul suna altfel, a gol şi spre surprinderea noastră se mişca. Dedesubt am găsit o cutie de lemn.

            -Crezi că aici se acunde cuţitul?

            -Să aflăm.

            Am deschis cutia, şi acolo se afla cuţitul într-o pungă de plastic, o scrisoare învelită în plastic. Nu am atins nimic şi am pus capacul la loc. Kurt s-a oferit să ţina el cutia, până seara urmatoare când poliţistul avea să vină.

            Toată seara m-am gândit cum aveam să le explicăm poliţiştilor că noi, doi copii, am găsit arma crimei şi o scrisore, în locul în care se presupunea ca fata s-a sinucis.

            Eram din ce în ce mai agitată cu fiecare oră cu care seara se apropia. Kurt era calm şi încerca să îmi transmită starea lui, în mod evident fără succes.

            Poliţia a venit, iar noi le-am înmânat cutia. L-am rugat pe poliţist să ne ajute să spargem gresia din bucătărie, în scopul că aveam să mai găsim sânge sau cine ştie ce altceva. Poliţistul a spart  gresia ceea noua şi a găsit ceva sânge, cred, care acum era uscat. Ne-am chinuit să mutăm mobile, dar încercarea noastră a fost cam zadarnică, deoarece mobile era prinsă în cuie de perete. Poliţistul ne-a spus că rezultatele vor veni în câteva zile. Mă bucuram nespus să aud asta.

            Zilele treceau foarte greu şi mă aşteptam ca în fiecare secundă poliţistul să vină sau sa dea un telefon şi să ne spună că aveau să-l aresteze pe acel bărbat. A patra zi poliţistul s-a întors şi ne-a anunţat că au redeschis cazul lui Kikio, dar că încă mai au de făcut câteva investigaţii, una din ele a fost să ne întrebe pe mine şi Kurt de unde ştiam toate aceste lucruri, pentru că acum 3 ani ei nu găsiseră nimic. Le-am spus că  acest lucru era oarecum secret (vă daţi seama că dacă le spuneam că vorbisem cu o fantomă prin radio şi ea îmi arătase prin vis cum murise, aveau să mă închidă la un spital de nebuni).

            Scrisoarea conţinea povestea nopţii crimei scrisă de mamă cu scopul ca la prima anchetă va fi găsită, dar după cum aflăm, nu a fost aşa.

            Până la urmă după o lună de investigaţii, au ajuns la concluzia ca fetiţa, Kikio, nu s-a sinucis, ci a fost omorâtă de tatăl ei vitreg. Nu ştiu ce sentinţa a primit acesta, şi nici mama, dar ce ştiu este că Akira a ajuns să locuiască cu noi. Acum suntem cele mai bune prietene.

            După câteva zile de linişte şi pace, stăteam cu Kurt pe pljă şi ascultam muzică la radio. La un moment dat aceasta s-a înterupt şi a început un fâşâit asurzitor. Am oprit radioul, dar acesta tot nu înceta.

-Vin după tine!

Ceea ce am auzit m-a speriat foarte tare şi am încremenit, la fel ca şi Kurt.

Irish treasure.

I think at the end of rainbows is the Irish treasure.

I will rob it.

I will fly on a rainbow.

and I write my thoughts through the clouds.

C.