Doar ploaia

Mă trezesc în întuneric

şi parca în visare uit.

Totu-i împietrit,

nici măcar ceasul nu mai merge,

nici cât s-arate-o oră proastă

nici cât să umple-un gol din aer.

Şi visul iar apare,

e scris cu umbre pe pereţi,

şi în liniştea ce doare

s-aude picurând în zare,

doar ploaia

N.

Otrava rosie

Aerul e fin, aerul e rar,

În camera mea moartă

Un zgomot surd s-aude:

E otrava ce-a căzut

Pe covorul roşu.

Nimic nu se aude

Şi aerul e greu.

Stau în pat, în umbră,

Otrava-i tot pe jos

Pe un covor roş.

Şi totul este roşu

Şi aer nu mai e,

Otrava-i tot pe jos

Pe covorul cel roş.

N.

The demon behind

   

I wish I could go
I wish I could stay
But I can not remember
My name.

From the darkest hell
You came for me,
But I can not remember
A thing about me.

I feel betrayed
And I don't know why
A demon is following
Me from behind.

The hour is late,
But I know I have time;
Time to forgive
The demon behind.

I know that I shoudn't
But I go after him.
The demon awaits
And I remember me.

I fell and he cought me,
I tryed to fight, but I couldn't,
The love that I have
Is nothing but hate,
That consummes me.

What is to know
When you know nothing?
What is to know
When you feel betryed?
What is to know
When your love is hate?

Lumina? Intuneric?

Lumina? Intuneric? Spune-le insemnatatea...Greu, nu-i asa? Lumina inseamna bun si pur te gandeai, iar negrul semnifica moartea. Dar te-ai gandit ca poate intre cele doua exista doar un fir subtire de ata?
Daca albul si lumina nu sunt intodeauna bune? Daca pe cei ce noi ii consideram in lumina traiesc defapt in intuneric? Daca ceva ce toti vedem rau sau urat (de partea intunecata) e mai luminat decat ceilalti.
Imaginati-va o fetita mica si "pura" care are la spate un topor ce sta fata in fata cu un un panker care arata infricosator, dar la spate tine o floare...

Cam despre asta e vorba...Lumina are coarne, iar intunericul aripi... Aparentele inseala.
Daca lumina nu e tot timpul alba,iar intunericul negru?

What is love?

What is love? Este un amalgam de sentimente that makes you dizzy. 

How can you resist? The ansewr is simple... nu o faci... De ce? Pentru ca este placut... E placut sa te doara? Bine inteles ca nu...dar totusi e o durere suportabila, dar nu...

It;s night... love.. love... the only thing in my mind is love. But why? Nu stiu... dar nu mai stau sa aflu. Plec. Ma imbrac si plec... dar usa este inchisa. I'm falling... into love? No! Depression? No! But? The ansewr is.. I do not know..but I like to

Rad?... De ce??... Nu stiu...Nimic nu are sens... Dragostea? Nici ea... so be happy you did not fall in love and if you are... un sfat, be careful... LOVE is not for everyone.

what about you?

I'm so bored that even dying seems a funny thing to do.

Agonie si extaz

         Stii...acele momente cand, in ciuda vointei tale simti nevoia de durere? Poate nu nevoia, ci...pur si simplu dorinta. Ca atunci cand, desi te doare maseaua, tot strangi din dinti, stiind parca, ca la un moment dat durerea va disparea, satula de eterna-i suferinta neindestulatoare. Dorinta de a atinge limita. Senzatia in lipsa careia nu putem simti ca traim, caci fara ea, inima ar stagna intr-un salt nebunesc al rutinei si realitatii mascate.
Poate ne-am plictisi. Este oare posibil sa te plictisesti de fericire? Sau, si plictiseala este, in esenta ei o forma de durere?
Inca ma doare. Undeva inauntrul meu, ceva s-a ranit in spinii imaginatiei debordante. Sau, poate doar empatia sa fie raspunzatoare..?
         Nu am iubit niciodata, dar am trecut prin multe chinuri provocate de despartiri. Mi s-a spus odata: " Tu nu stii ce e iubirea." Cum poti fi atat de sigur? Oare inima mea nu tanjeste dupa aceeasi dulce durere? Poate ca simtamintele propriei fiinte se intind si in afara trupului. Poate am simtit si cea mai suprema agonie, insa cum ai putea sa-ti dai seama? Imi poti tu oare citi in suflet? Imi poti pansa cu mangaieri sau cu vorbe acre ranile sangerande? 
Nu, tu nu ma cunosti cu adevarat. Firea mea neinduplecata sta ascunsa sub un chip de copil.
Eu tac, imi tin buzele ferecate, dar ele ar vrea sa iti strige nenumarate fapte, dovezi si sa te combata pentru totdeauna. Dar chiar daca ar rabufni, poate s-ar bloca in prea multe ganduri si lucruri neintelese, iar daca nu, tu tot nu m-ai crede.
Stiind ca nu te pot contrazice cu logica, nici nu mai incerc sa-ti inteleg motivele afirmarilor.
         "Nu stii ce e iubirea, deci nu stii cat am suferit", imi spui. Crezi ca ai dreptate, iar eu te las. Insa eu am zburat cu aripi de inger pana in vazduh, iar de acolo m-am prabusit in abis si am zacut acolo pana ce aripile mi s-au vindecat. Apoi, am luat-o de la capat. Am pierit de-atatea ori incercand sa-mi gasesc inima furata, iar pe drum am gasit o alta, care s-a spart.
Am urmarit lumea-mi distrugandu-se si murind, ca mai apoi sa renasca mai infloritoare ca niciodata. Mi-am pierdut dragostea si mi-am sfasiat fata cu aciditatea lacrimilor ce curg precum un izvor tamaduitor.
Toate acestea s-au repetat la nesfarsit: in mintea mea, in sufletul meu, in visele mele, poate chiar si in ceea ce tu numesti realitate.
           Dar imi face placere. Macar traiesc. Prin sentimente puternice. Prin agonie si extaz. 
Si totusi...eu nu stiu ce-i "iubirea".


K.

Cuvinte in trecut

In lumina noptii
Alerg dupa trecut,
Si totul este umbra
Si totul este scrum.

Dar in vapaia
A soarelui rasare
Te vad pe tine umbra
Ce arzi in disperare.

Cu ale tale maini
Incerci, a apuca iarasi
De visul cel de astazi,
Dar totu-i in zadar.

Te vad. Te strig pe nume.
Dar focul nu te lasa.
Fara de tine umbra
Viata nu mi-e-ntreaga.

cantec, ploaie, Mov, Alb, pian

Am petrecut 2 zile aranjand camera cu Eeia. Era o persoana foarte vesela si urma sa fim colege de clasa impreuna cu Arrow.
In aceste doua zile l-am urmarit pe Arrow cum se antrena cu arcul si m-a invitat si pe mine,dar am refuzat.
Campusul era gigant si chiar mi-am gasit un loc pe care il pot numi secret,deoarece nu am vazut pe nimeni mergand pe acolo. Era aproape de un lac, iar briza de acolo era magnifica, perfecta pentru o visatoare ca mine.
Intr-o seara, pe cand scriam un cantec, stand in ascumzatoarea mea secreta, s-a intunecat atat de tare, incat nu imi mai dadeam seama pe unde sa ma intorc. Si pentru ca sunt "o norocoasa",o ploaie torentiala a inceput si am fost nevoita sa ma adapostesc sub un copac mare si batran.
Am oftat si am asteptat sa se domoleasca ploaia. Mi-am intins patura si vrand sa ma asez m-am impiedicat de ceva. A inceput sa se miste si m-am speriat. S-a ridicat putin, si eu m-am dat in spate...acum stateam in ploaie. Era un baiat care statea acum turceste,cu fata spre mine. M-am apropiat de el( nu pentru ca voiam, ci pentru ca ma ploua).
-Poti sa te apropii. Nu o sa iti fac nimic.
M-am apropiat si m-am asezat pe patura, langa el. Tremuram (si de emotie si de frig). Acum imi era cald. Geaca lui era acum pe umerii mei.
-Multumesc, am soptit.
-Michaelis Ichinose. Poti sa imi spui Mike.
-Nanami Haruka.
-Esti noua aici?
Am dat din cap in  semn ca "da".
Purta un tricou alb sau gri, la gat o cruciulita i avea parul foarte lung,mov, si ochi galbeni ca de pisica. Spre deosebire de ceilalti el nu purta nici un lantisor cu aripi sau cozi, dar in schimb purta o bratara cu carti si cruci atarnate.
Am vorbit pana tarziu, sau mai bine zis pana am hotarat amandoi ca ploaia s-a mai domolit.
Am aflat ca urma sa fie in clasa cu mine, ca aveam aproape aceleasi gusturi in materie de muzica si filme. Ajunsi la dormitoare, ne-am intalnit cu un tip (despre care aveam sa aflu ca si el era colegul meu de clasa), alb la fata,ochi verzi si parul negru cu suvite albe..
"Atat de cunoscut" mi-am spus.
-Nanami, el este Angel Ezra.
-Incantata.

Ne-am despartit pentru ca eu inghetasem, dar pana sa plec am aflat ca Angel era cel mai bun pianist si harpist din tot liceul.

Alb, Verde şi un pic de Roşu (II)

       Inima imi bătea nebuneşte şi nu ştiu daca era din cauza zâmbetului său, sau pentru că puteam muri daca el nu ţintea mărul. Am rămas încremenită exact aşa cum mă pusese el să stau, cu totul că creierul meu îi striga cât de tare putea corpului să plece de acolo. Nici nu realizasem că aveam ochii închişi. Mi i-am deschis numai ca să văd cum tipul cu părul verde îşi lansase săgeata care venea cu o forţă incredibilă spre mine. Am strâns din ochi şi în clipa urmatoare mă aflam ghemuită la pământ. Am stat aşa (nu ştiu cât timp) până când o voce îngrijorată, pe care o mai auzisem doar o data, mi-a spus:

      -Eşti bine?

      Parcă ceva mă împiedica să deschid ochii.

      -Gata,gata...Nu am vrut să te sperii aşa.

      Vorbele lui chiar mă linişteau.Mi-am relaxat corpul încordat şi mi-am dat seama că mă ţinea în braţe. Era aşa de cald şi bine. Ce? Ce? Ce? În braţele lui? M-am tras repede din plăcuta strânsoare, mi-am deschis ochii şi primul lucru pe care l-am văzut era un tricou de un verde pal cu o pată de verde închis în mijloc. Atunci am simţit cum o picătura caldă mi se scurgea pe faţă. Plângeam.

      -Mă bucur că te simţi mai bine, a spus zâmbind.

      Mi-am ridicat capul şi am văzut un pandantiv asemănător cu al tipului de care mă izbisem, numai că, în loc de aripi erau doua urechi de spiriduş sau ceva asemănător.

      Probabil, dându-şi seama că mă holbam la pandantivul lui, l-a băgat sub tricou. Asta m-a făcut să îmi ridic capul mai mult, până am ajuns la faţa sa. Părea dură, dar întelegătoare (dar era frumos).

      -Hey! s-a auzit o voce din depărtare. E timpul să plecăm.

      Arcaşul s-a ridicat şi s-a întors spre persoana care îl strigase (un băiat roşcat care nu părea foarte înalt), apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus:

      -Ne mai vedem! apoi a luat-o la fugă spre băiatul roşcat.

      Eram încă şocată şi nu ştiam ce să fac. Am vrut să mă ridic şi să mă aşez pe o bancă ca să mă liniştesc, dar corpul nu mă asculta aşa că am rămas acolo o bucată de timp. Toţi care treceu pe lângă mine mă priveau suspicios; m-am gândit că machiajul îmi era sticat şi asta trebuia să fie cauza.

      Mulţimea adunată în jurul arcaşului s-a risipit aproape instantaneu cum acesta a plecat. Încep să cred că visez, că ziua de astăzi nu a avut loc niciodată.

      Într-un târziu, după ce am meditat adânc la cele ce am văzut şi mi-am recăpătat controlul asupra corpului, am plecat spre casă.

      Pe drumam văzut un tip care semăna cu roşcatul care l-a strigat pe arcaş. "Imposibil", mi-am spus. "Parcă plecau, sau nu din cauza aia l-a chemat?"

      Am decis că mintea îmi joacă feste de la atâta adrenalină şi tipi frumoşi.

N.

The dummy wummy guide on how to be happy

"Concurs"

Mi-ar placea sa va citesc povestile si sa va vad desenele. Asa ca cine este interesat, ne poate trimite poeziile, povestile sau desenele (sau alt fel de lucrari create de voi). Acestea vor fi publicate pe blog http:/sascriem.blogspot.ro, cat si pe pagina noastra de facebook. Adresa la care ne puteti lasa mesajele voastre, intrebarile cat si creatiile este lume.de.culori@gmail.com. Va astept lucrarile my colors:) Sper ca ele sa ma inspire  
"Pe voi ce va inspira?" ~Nanami~

Visul sau cum căldura prea mare te face să aiurezi despre necunoscut

        Cald. Simt că mă topesc ca o îngheţată lăsată în soare. Este pentru prima oara când simt căldura razelor soarelui aşa de puternic. Şi căldura mă îndeamnă la somn, aşa că dorm. În visul meu de după-amiază îşi face prezenţa un tânar blond cu ochii negri. Mă ia de mână şi îmi prezintă lumea visului. Mă plimbă peste râuri de ciocolată şi pământ din turtă dulce, copaci cu trunchi de şuncă şi coroană de omletă , cu roşii în loc de mere, ce aşteaptă să fie culese şi mâncate, ramuri de pâine prăjită şi un contrast de frunze de mărar. Mai departe dăm peste o cascadă de limonadă şi o fetiţă mică cu pelerină roşie care stă de vorbă cu un lup,iar mai apoi peste un tărâm de castele. Unele au turnuri înalte şi fete cu părul lung ce şi-l piaptănă la ferestră, altul e pe apă şi uscat unde buna mea calăuză mi-a spus că acolo trăieşte o sirena, şi multe alte castele cum ar fi unul unde se spune că ar trai 7 copii micuţi cu bărbi.

       Ne oprim să savurăm o bucată de pământ şi să bem lapte cu ciocolată de la o văcuţa care paşte iarbă de jeleu. Dar, am aflat de la bunul meu îndrumător al căriu nume tot nu vrea să mi-l spună, că există şi o parte întunecată a acestei lumi, unde trăieşte o fetiţă tristă. Ea stă într-o pădure umbroasă şi umedă pentru că tristeţea ei poate transforma lumea în scrum. Călauza mea mi-a spus că atunci când fetiţa calcă tărâmul în care m-as fi aflat eu acum, apar coşmarurile. Cum poate o fetiţă mică să învingă cu tristeţea ei o lumea-ntreagă?

N.

My heart is doki doki

      My heart is doki doki...Sala este plină...atât de multă lume...mă îngrozeşte. Decid să ies pe balcon...

Inspir adânc, "aer". "Ce bine că nu  e nimeni aici..." mi-am spus. Mă apropi de balustadă, mă sprijin de ea şi privesc cerul presărat cu stele şi peisajul ce se schiţează în faţa mea. Aerul rece mă îmbată ca un vin,iar priveliştea este patul meu. Din visarea mea ceva mă trezeşte. E fum şi parfum. Mă desprind de balustradă de parca ea ar fi ceea care mă ţine captivă în visare. Mă întorc cu faţa spre usă, dar acolo nimic...doar lumea care dansează şi chicoteşte.

      "Poate a fost doar imaginaţia mea". În întunericul misterios al nopţii o luminiţa portocalie se zăreşte într-un colţ al balconului.

      My heart is doki doki. Din inima întunericului se desprinde un corp. Era un tip înalt, brunet cu parul destul de lung care ţinea în mană o tigară. Era îmbrăcat într-un frac şi mă privea fix în timp ce se apropia de mine. Nu puteam să scot nici un sunet,iar corpul nu îmi asculta dorinţa de a se mişca si a merge spre uşa ce dădea în salon.

      A venit lângă mine,s-a intors cu spatele şi a privit în sus.

      -Nu-i aşa ca e minunat?, a întrebat.

      Am dat din cap in semn ca  da.A poi s-a întors cu faţa spre mine. Ceva sclipea la gîtul lui. Era un lănţişor cu două aripi de demon (daca le pot numi aşa) negre, şi o coadă. Probail  a observat că mă uitam la lănţişorul lui căci m-a întrebat, cercetandu-mi atent gâtul, parcă in cautare de ceva.

      -Unde este al tău? şi a clătinat un pic lănţişorul lui.

      M-am uitat la el câteva secunde apoi,văzând ca nu răspund a zis:

      -Lănţişorul.

      -N..nu...am, i-am răspus.

       (Auzind răspunsul meu a scos un sunete de genul "a..?!" de parcă ar fi fost uimit să audă că nu am un lănţişor).

      -Înveţi aici nu-i aşa?

      -Da.

      -Hmmm.... un om...

      Apoi cu acele cuvinte din care nu am înţeles nimic şi care au avut un ton creepy în ele, aura din jurul lui s-a schimbat, aura lui dominând-o pe a mea.

      -Oi! Ren! Trebuie să plecăm.

      În faţa uşii stătea  un tip într-un costm albastru închis. Avea părul albastru si ochii turcoaz îi străluceau, împreună cu un pandantiv pe care îl purata la gât.

      -Tu...am şoptit.

       El a rămas acolo,un pic şocat..nu cred ca se aştepta să mă vadă acolo, la fel cum nici eu nu mă aşteptam să îl vad pe el aici.

ren

Şcoala...sau cum să îţi faci prieteni în mod neaşteptat

      -Wow! E gigantică!

      Bun,deci asta a fost reacţia mea atunci când am intrat pentru prima oară în curtea şcoli celei noi. Din câte îmi aminteam, din cele citite despre această şcoală/liceu/universitate, pe undeva prin spatele ei ar trebui să se afle dormitoarele. Şi eu aveam să îmi găsesc drumul până acolo deoarece ambii mei părinţi sunt plecaţi mai tot timpul.

      Îmi este foarte greu să vă descriu clădirea,dar seamană în afară, dar şi înauntru, cu palatul CEC-ului din Bucureşti, numai că la o  scala foarte mare. Şcoala,de fapt tot amplasamentul este îngradit de un teren gigantic de păduri şi pajişti, chiar şi un lac. Şcoala este situată undeva pe la marginea oraşului,dar există multe autobuze care te pot duce în oraş în maxim 10 minute. Întreg terenul a aparţinut unui mare bogătaş care a murit, iar  dorinţa lui a fost să se transforme casa,cât şi anexele ei (dormitoarele) în şcoală.

      Mi-am făcut curaj şi am pornit spre panoul care îmi indica clasa şi numărul dormitorului. Eram repartizată în clasa G, anul 3 de liceu (sala de clasă 20),dormitorul din aripa de Est cu numărul 707, iar pe colega mea de cameră o chema Eeia.

"Mă întreb ce fel de persoană e..."

      M-am îndreptat spre partea de Est a dormitorelor, iar pentru a ajunge acolo sunt nevoită să o iau pe o aleiuţă care intra într-o pădurice. Drumul este liniştit, presărat cu mirosul dulce al florilor şi sunetul pasărilor. Deodată, liniştea a fost spartă de lansarea unei săgeţi, înfigerea ei într-un copac şi un urlet. Instinctiv, m-am grăbit într-acolo.

Din drumul principal pornea o potecă care dădea într-o poieniţă. Acolo, în faţa mea, în capătul poieniţei,  stătea un tip roşcat ,dar micuţ, în comparaţie cu tipul (care stătea cu spatele la mine) cu părul verde şi un arc în mână.

      "I-a stai puţin? Tipul ăsta este cel din parc"

      -Cine este acolo?

Inima a început să-mi iasă din piept şi am început să ma dau în spate. Acum realizam ce linişte se făcuse..."ţipetele" se opriseră. Încremenisem şi nu ştiam ce să fac. Când înauntrul meu striga "fugi!",cineva a dat peste mine şi am căzut. Striga "Arliethe" şi încă îi mai puteam auzi paşii care alergau.

       -Eşti bine?

      O mână mi-a fost  întinsă şi m-a ajutat să mă ridic. Am dat din cap în semn că "da". M-am scuturat, şi o fata a venit spre mine.

      -Îmi pare rău! mi-a spus.

      -Nu-i nimic.

      -Sunt Eeia. Încântată.

      -Nanami. Îmi pare bine.

      Am dat mâna, după care m-a prezentat tipului cu părul verde, Arrow, şi prietenului său, Arliethe Ull.       Am obseravat că si Eeia avea la gât un lănţişor cu o căciulă din aceea de vrăjitoare. Totuşi nu am fost atentă nici măcar la cum arăta deoarece numele ei îmi părea cunoscut.

      -Nanami,corect?

      -Da.

      -Nanami Haruka?

     -Da.

      A sarit în sus şi m-a luat în braţe.

     -Uraaa... Mi-am găsit colega de cameră.

     Acum îmi amintisem. Colega de cameră...

What is this "heart"?

What is this "heart"?

If I tear open your chest, will I see it inside?

If I shatter your skull, will I see it there?

N.

Alb, Verde şi un pic de Roşu (I)

     M-am trezit târziu. Era 11:00 sau 12:00. Am sunat-o pe Casy ca să văd dacă vrea să mă însoţească, dar se pare că trebuia să stea cu fraţii ei mai mici. Am plecat singură în parc, gândindu-mă că eu chiar nu ştiam ce voiam să fac cu viaţa mea.

     Adâncită în gndurile mele, am intrat într-un tip care şi-a cerut scuze mai repede decât mine... (off Doamne, de ce păţesc tot timpul asta?). Realizând că nu mi-am cerut încă scuze, am spus foarte repede şi de nenumăarate ori "iartă-mă", fără a mă uita cui îi adresam, însă, scuzele.

      -Nu este nici o problemă, mi-a răspuns calm.

     Avea o voce aşa de frumoasă încat m-a făcut să îmi ridic capul cu ochii aţintiţi în pământ, la faţa lui. Era înalt, în jur de 1.80, cu o piele foarte albă, care îl făcea să pară fantastic. În timp ce îmi ridicam capul spre faţa lui, am observat că purta la gât un pandantiv/lănţişor cu două aripi de pasăre, spre cele de înger. Într-un final, am ajuns sa îi văd faţa. Piele albăa,ochi verzi (un verde inuman), păr negru cu şuviţe albe, lung până la umeri (aproape), într-o tenata uşor ciufulită.

     Avea o expresie indiferenă, care ascundea un mister. Mi-am mai cerut scuze o dată, apoi am plecat grabită, purtând în gând imaginea tipului misterios. Nu aveam nici cea mai vagă idee încotro mă îndreptam, aşa că am decis să mă opresc şi să văd unde m-au dus picioarele.

      "Se pare că nu prea departe", mi-am spus în gând în tipm ce analizam peisajul din faţa mea. "Halal peisaj...Şi ce lume multă. Ce o fi oare?". Mi-am făcut cu greu loc  prin mulţimea de oameni şi m-a mirat că ajunsesem teafără în faţă. Acum stăteam în faţa unui tip înalt,cu părul lung (peste umăr cu vreo 3 palme şi tuns în scări) verde care se pregătea să tragă la ţintă. A ochit ţinta şi a dat drumul săgeţi cu o eleganţă nemaivăzută de mine, săgetă care a nimerit în mijlocul ţintei.

      Tipul a pus arcul jos şi s-a uitat indiferent, poate trist la mulţimea cel înconjura. Nu părea că depusese prea mult efort atunci când a tras cu arcul. Părea calm şi sigur pe sine de parcă ar mai fi făcut asta de nenumărate ori. Cine ştie? Poate chiar o făcuse. Poate era un campion la trasul cu arcul.

În timp ce mă desprindeam încet de gândurile mele, am vazut ca prin ceaţă cum tipul cu părul verde vine spre mine. Nu stăteam prea departe de el aşa că nu i-a luat mult să ajungă la mine. M-a apucat de mână si m-a tras din mulţime... I-a stai puţin?!! În jurul meu nu mai era nimeni de ceva timp.. Ce avea să mi se întample?

     Am ajuns în dreptul ţintei.. Ce? Ţintă?

     -Aaa...am început...

     Arcaşul şi-a întors capul spre mine şi am observat că avea ochii de un verde închis, dar luminos în acelaşi timp, parcă erau luminaţi din interior.

     -Stai aşa, mi-a spus.

     Nici nu am observat ce se întamplase cu mine. Ar trebui să încetez să mai gândesc şi să visez cu ochii deschisi. În timp  ce îşi lua mâna de pe umarul meu, mi-a spus un "o să fie bine", apoi a zâmbit  şi a scos din hanoracul său un măr rosu pe care mi l-a pus pe cap.

     -Doar nu ai de gând să nimereşti mărul,nu?

     Acesta s-a apropiat şi mi-a şoptit "nu-ţi fă griji" si "lasă totul în seama mea" cu ceea mai sexy voce pe care am auzit-o, apoi s- a depărtat spre locul unde îşi avea pus arcul.

 

N.

Lost inside myself

Inauntrul meu e un amalagam de sentimente care se zbat sa iasa la suprafata,dar lasitatea de a le face cunoscute e mai puternica ca monstrul ce se zbate inauntrul meu. Si asta doare...

Poate daca,cumva as reusi sa castig lupta purtata cu sinele meu, acuma as fi mai fericita. Dar, frica de ai "rani" pe altii ma opreste sa spun ceea ce simt si asta imi hraneste monstrul,dar, si lasitatea de o potriva. Ma gandesc ca daca totusi aceasta bariera ar disparea, si monstrul ar iesi in clipa asta la suprafata ...

Pur si simplu ma simt pierduta in sentimente. Nu stiu cum sa castig lupta si astfel parca triesc intr-o suferinta continua. Nici nu sunt in stare sa imi astern gandurile pe hatrie, atat de  slaba sunt...

N.

Intalnirea

    Afara e frig si din cand in cand o pala de vant imi biciuieste spatele si imi ravaseste parul.

    “Cat ii i-a pana sa ajunga?”

    In statia de masina e multa lume grabita care ar face orice ca sa prinda masina. O gramada de autobuze au trecut, in asteptarea mea. Trei au oprit in statie. Lumea s-a ingramadit spre ultimul autobuz, imbrancindu-ma puternic din spate.

     Incerc sa ma tin pe picioare, dar sunt prea multi si mai puternici decat mine. Mi-am pierdut echilibrul si am cazut in genunchi. Am incercat sa ma ridic,dar fara folos caci lumea se tot imbulzea. Cand totul s-a mai linistit, am vazut,cum stateam cu capul plecat, o pereche de tenesi albastri apropiindu-se si oprindu-se langa mine.

     Mi-am ridicat capul intentionand sa ma si ridic. Apoi l-am vazut cum mi-a intins mana.

     Era inalt, cu parul lung albastru inchis si ochi turcoaz. Era imbracat in negru si cu un fular rosu la gat, iar in mana stanga tinea o tigara. I-am intins mana si el m-a tras. Era frumos ca un fel de print desprins din povesti.

    -Esti bine? m-a intrebat dupa ce m-a ridicat.

    -Da…,am spus incet. Multumesc.

    Vocea mea parea slaba in comparatie cu a lui.

    -Ar trebui sa fi mai atenta, a spus. Oamenii astia sunt niste maniaci.

    M-am uitat la el, dar nu am spus nimic. O alta masina s-a oprit in statie. Apoi inca una. Noi stateam in dreptul cele de-a doua. Apoi, m-a tras spre el; eu mi-am pierdut echilibrul si am cazut “la pieptul lui”. Mirosea a scortisoara. Era placut si relaxant. Am vrut sa ma desprind de el, dar el ma tinea strans in brate(presupun ca m-a tras spre el ca sa ma protejeze de valul de lume care urca si cobora din masini, dar nu eram sigura). Mi-a dat drumul, a plecat si s-a suit in masina din care a coborat persoana pe care o asteptam.

    Imi parea rau, pentru ca stiam ca nu o sa-l mai vad niciodata.

http://povestifarainteles.wordpress.com/

N.

Dorinta nerostita

       

Sunt tanar!

Tacerea

M-am saturat sa traiesc in lumea asta in care totul pare mort.

Visele,sperantele...cu greu ajungi sa traiesti din ele. Acum,parca suntem obligati sa jucam o persoana care nu suntrem noi, sa facem lucruri care nu ne plac in mod special.

Totul e tacere, dar parca si tacerea parca doare daca o asculti prea mult. Tacerea e obositoare. E moarta dar vie ca omul. Sufletul e viu, corpul este doar carcasa sufletului, deci este mort.

Ciudat cand privesti lucrurile astfel, dar totusi e adevarat.

N.

Prizonier

               Acum am realizat...lumea mea se prabusea, tot ce a fost important pentru mine s-a sfarsit. Acum nimic nu mai conteaza. Ma inchid in mine si ferec usile grele de fier ale constiintei mele cu zavoare si spini nascuti din nebunie. Las totul.
Ma inec in propriile lacrimi amare si surad printre suspine ca intr-un cantec funebru.
             Neantul ma cuprinde incet-incet si devin insensibila la orice stimul exterior. El a plecat si acest gand inca persista nebunesc.
Apoi ma gandesc ca as putea sa-l intalnesc din nou. Vreau sa evadez, dar propriul sine ma reneaga si ma tine prizoniera cu catuse stranse.
"Oare asa voi sfarsi?"

K.

Nici un antidot.

Pentru ca nimic din ce simt eu acum nu are remediu. Imi va ramane mereu intr-un coltisor din inima, dar toata despartirea asta ma face sa-mi pierd curajul. Nu e vorba de curajul de a merge mai departe, ci de curajul de a mai avea incredere in ceva sau cineva. Si imi spui ca, o data cu trecerea timpului, totul va trece. Nu va trece nimic. Nu vreau sa treaca timpul pe langa mine, vreau sa-l fur si sa-l sfidez. Daca stau si astept voi pierde si mai multe. Pentru asta nu sunt pregatita. Nu am fost nici pana acum.

Vreau totul inapoi si numai primesc nimic. Imi rade in fata ironia.

C.

Liberatatea

Imi doresc liberatatea mai mult ca orice,si atunci plec.

 De ce ma mai chinui?

Plec in padure si incep sa alerg. Picioarele ma dor si poate si sangereaza,dar nu imi pasa.

Rad nebun,malefic. "Iubesc liberatatea",am gandit.

Aerul e rece si umed. Printre nori se zareste o lumina care se transforma din portocaliu in rosu si apoi dispare.

Zambesc si astept ca libertatea sa ma transforme in bestie.


N.

Speranta moare ultima.

As putea sa incerc, din nou, sa-mi scormonesc printre ganduri si sa-mi dau seama ce s-a intamplat. Dar nu o fac. Am facut-o de atatea ori pana acum ,incat, simplul gand ca as incerca din nou, imi sfasie orice dorinta de a afla sau de a intelege trecutul.

Momentan sunt o fantoma in prezent si probabil doar o amintire in viitor.

Sunt stearsa de puterea timpului. Nu pot sa rezist unui asemenea taifun de inconstienta ce-mi rupe de la radacini orice speranta.

-Speranta moare ultima!, imi spunea.

-Dar pana la urma... moare si ea, nu-i asa?

C.

Ploaia

             




                 Ploua..stropi mari, asemeni unor cristale de lumina se sparg la impactul violent cu lumea materiala.
              Privesc pe fereastra aceasta lume a contrariilor. Oameni grabiti de stropii racorosi ai primaverii tarzii vor sa se adaposteasca cat mai repede. Alearga ca apucatii, spre locuri acoperite.
             "De parca ploaia i-ar putea topi", mi-am spus. "Nu" , nu ea ne topeste, ci noi ne topim datorita ei. Deschid fereastra si intind mana afara. In ciuda tuturor simtirilor mele, ploaia ma atrage.
Simt apoi cum un copil ma prinde de mana. Ma las purtata in lumea imaterialului. Sunt una cu ploaia. Impactul fiecarui strop ma doare. Ma raneste profund si ma trimite in agonie spre pamantul de dedesubt.
              "Zbor..." , caderea imi da o stare de libertate. Ma despart de ploaie cu un soptit ramas bun. Eu insami am devenit o picatura.
Zambesc. Aud strigatele ingrozite ale celor ce fug de ploaie. Simt cum inevitabilul ce urma imi prelungeste fiinta. Sinele meu devine constient de mine, iar eu de el. Ne imbratisam. "Bun-venit si adio..."
              Deschid ochii. Fete necunoscute si lumini puternice imi joaca in priviri.
"Ploaia nu s-a oprit inca".



K.

Fantoma din radio

                                                              ~partea 5 (ultima parte)~

         Ajunşi acasă am început să cautăm probe, începând cu subsolul. Chiar nu îmi dădeam seama cum cineva putuse îngropa aici ceva. Tot pământul se afla sub o podea de scânduri care nu păreau că se vor mişca prea uşor. Mergând pe acolo, undeva lemnul suna altfel, a gol şi spre surprinderea noastră se mişca. Dedesubt am găsit o cutie de lemn.

            -Crezi că aici se acunde cuţitul?

            -Să aflăm.

            Am deschis cutia, şi acolo se afla cuţitul într-o pungă de plastic, o scrisoare învelită în plastic. Nu am atins nimic şi am pus capacul la loc. Kurt s-a oferit să ţina el cutia, până seara urmatoare când poliţistul avea să vină.

            Toată seara m-am gândit cum aveam să le explicăm poliţiştilor că noi, doi copii, am găsit arma crimei şi o scrisore, în locul în care se presupunea ca fata s-a sinucis.

            Eram din ce în ce mai agitată cu fiecare oră cu care seara se apropia. Kurt era calm şi încerca să îmi transmită starea lui, în mod evident fără succes.

            Poliţia a venit, iar noi le-am înmânat cutia. L-am rugat pe poliţist să ne ajute să spargem gresia din bucătărie, în scopul că aveam să mai găsim sânge sau cine ştie ce altceva. Poliţistul a spart  gresia ceea noua şi a găsit ceva sânge, cred, care acum era uscat. Ne-am chinuit să mutăm mobile, dar încercarea noastră a fost cam zadarnică, deoarece mobile era prinsă în cuie de perete. Poliţistul ne-a spus că rezultatele vor veni în câteva zile. Mă bucuram nespus să aud asta.

            Zilele treceau foarte greu şi mă aşteptam ca în fiecare secundă poliţistul să vină sau sa dea un telefon şi să ne spună că aveau să-l aresteze pe acel bărbat. A patra zi poliţistul s-a întors şi ne-a anunţat că au redeschis cazul lui Kikio, dar că încă mai au de făcut câteva investigaţii, una din ele a fost să ne întrebe pe mine şi Kurt de unde ştiam toate aceste lucruri, pentru că acum 3 ani ei nu găsiseră nimic. Le-am spus că  acest lucru era oarecum secret (vă daţi seama că dacă le spuneam că vorbisem cu o fantomă prin radio şi ea îmi arătase prin vis cum murise, aveau să mă închidă la un spital de nebuni).

            Scrisoarea conţinea povestea nopţii crimei scrisă de mamă cu scopul ca la prima anchetă va fi găsită, dar după cum aflăm, nu a fost aşa.

            Până la urmă după o lună de investigaţii, au ajuns la concluzia ca fetiţa, Kikio, nu s-a sinucis, ci a fost omorâtă de tatăl ei vitreg. Nu ştiu ce sentinţa a primit acesta, şi nici mama, dar ce ştiu este că Akira a ajuns să locuiască cu noi. Acum suntem cele mai bune prietene.

            După câteva zile de linişte şi pace, stăteam cu Kurt pe pljă şi ascultam muzică la radio. La un moment dat aceasta s-a înterupt şi a început un fâşâit asurzitor. Am oprit radioul, dar acesta tot nu înceta.

-Vin după tine!

Ceea ce am auzit m-a speriat foarte tare şi am încremenit, la fel ca şi Kurt.

Irish treasure.

I think at the end of rainbows is the Irish treasure.

I will rob it.

I will fly on a rainbow.

and I write my thoughts through the clouds.

C.

In life

Fantoma din radio

                                                              ~partea 4~

            Am hotărât că după şcoală să mergem la poliţie, şi să le spune adevarul. Poate că nu vor râde de noi şi poate vor redeschide cazul. Puţin probabil.

            Kurt a plecat acasă pentru a face un duş şi a mânca ceva. Urma să ne vedem mai încolo în staţia de autobuz. Cât despre mine, eu m-am dus în cameră şi am hotărât să ascult la radio puţină muzică pentru a putea adormi. Moţăiam, când, muzica s-a oprit şi acel fâşâit insuportabil a început. Ştiam ce avea să se întâmple.

            -Ai făcut progrese. Tot ceea ce îţi mai pot spune este că atunci când acel bărbat oribil mă ducea la subsol nu eram moartă. Încă respiram. După ce mama a făcut ceea ce acel om oribil i-a cerut, a venit la mine

            “-Kikio, îngrop cuţitul lângă tine.

            -Mama….

            -Kikio, îmi e atât de frică, stiam că trebuie să te ajut, dar nu ştiu de ce nu am făcut-o.

            -E în ordine mama….. te iert”

            -Şi astfel eu am iertat-o pe mama.

            M-am trezit plângând. Mi-am şters lacrimile după care m-am uitat la ceas. Mai aveam jumătate de ora până să mă văd cu Kurt, aşa că am facut un duş şi în drum sper ieşire am înşfăcat o clătită şi am salutat-o pe mama. Kurt mă aştepta în staţie.

            -Nu o să-ţi vină să crezi ce vis am avut.

            Zicând acestea i-am povestit totul lui Kurt.

            Dupa ore am mers la poliţie, aşa cum ne plănuisem. Cerusem să redeschidă cazul lui Kikio, dar aceştia au râs de noi şi ne-au spus că acela era un caz vechi de 3 ani şi că era rezolvat. Fetiţa se sinucisese. Noi am insistat disperaţi, iar până la urmă cel mai tânăr dintre poliţişti care aveam în jur de 25 de ani a acceptat să vină seara urmatoare la noi acasă. Era de bine căci aveam timp destul să găsim cuţitul şi poate, cine ştie, şi alte probe.

N.

Fantoma din radio

                                                                 ~partea 3~

           Dupa discuţia cu Kurt, am plecat acasă, mi-am făcut un duş cald şi m-am băgat în pat. Nu după mult timp a început un vis. Mă aflam în casă. Lumina de la bucătărie era aprinsă ,iar din-nauntru se auzeau numai ţipete, iar printre ţipete o femeie care plângea. M-am hotărât să văd despre ce era vorba. În bucătărie se aflau două persone, o feneie care semăna foarte bine cu mama Akirei, un bărbat, care am presupus că era tatăl vitreg. Bărbatul ţipa la săraca femeie care plângea în hohote şi îi spunea că la proces ar fi trebuit să-şi dea silinţa mai mult, că aşa a pierdut o fată. Femeia îi reproşa faptul că fetele fiind mari aveau dreptul de a alege cu cine vor să stea, şi că nu este vina ei. O uşa a scârţâit şi în prag se afla fantoma mea. Fata părea speriată şi confuză. Bărbatul s-a dus lângă ea şi i-a spus cât de calm putea că ar fi mai bine să stea cu mama ei. După tonul pe care l-a folosit fata se părea că nu prea îl suporta pe bărbat. Foarte rău a făcut pentru că acesta  a început să ţipe şi să urle la biata fată şi îi repeta că ea nu va părasi casa asta decât moartă. Fata nu a mai părut atât de speriată, sau cel puţin nu mi se mai părea mie şi i-a spus că mai bine moare decât să mai locuiască o zi cu ei, mai ales cu el. Bărbatul şi-a ieşit din minţi şi a apucat ce i-a venit mai repede în mână, un cuţit. Eram îngrozită de ceea ce a urmat. Bărbatul a înjunghiat-o pe fetiţă, după care a scăpat cuţitul. Cu ultimele puteri fata a ridicat cuţitul şi l-a înjunghiat pe bărbat în picior. Acesta s-a întors şi i-a tras fetei o palmă peste cap, iar fata a căzut fără suflare la pământ. Curios mama nu a făcut nimic, doar a stat şi a privit scena, dupa care la nişte vorbe şoptite la ureche s-a ridicat şi a început să facă curat. Bărbatul a luat fetiţa în braţe şi a dus-o la subsol.  Eram îngrozită, nici să ţip nu mai puteam.

            M-am trezit speriată. Am început să meditez la ceea ce visasem. Visul… era exact seara în care murise Kikio. Fantoma îmi arătase cum murise. Dar ce puteam eu să fac pentru a arăta cine o ucisese pe Kikio? M-am îndreptat spre calculator, l-am aprins şi am căutat pe net ceva legat de aceea noapte. Am găsit, iar pe un site scria că fetiţa s-a sinucis prin înjunghiere la subsolul casei. Caz închis. M-am uitat la ceas. Era 5 dimineaţa. Kurt îmi spusese că dacă am nevoie de ceva să-l sun. Nu am mai stat pe gânduri. Am pus mâna pe telefon şi am tastat numărul. Mă pregăteam să închid cînd o voce somnoroasă mi-a răspuns.

            -Ştiu cum a murit Kikio!

            Acesta a rămas şocat după care a zis:

            -Ne întâlnim pe plajă în 10 minute.

            Am ajuns pe plajă înaintea lui. Mă uitam la răsărit când cineva m-a atins pe spate. Era Kurt. I-am povestit tot visul, iar la sfârşit pe mine m-a bufnit plânsul. Îmi era atât de milă de sărăcuţa fată.

            -Şi cum ar trebui să demonstrăm că Kikio nu s-a sinucis?

            -Habar nu am.

            Stând şi meditând la visul pe care îl avusesem, mi-am dat seama că  gresia de atunci nu era aceiaşi cu ceea de acum. “Probabil că au renovat”, mi-am spus în gând.

            -Crezi că după atâta timp mai putem găsi dovezi?

            -Posibil… ce ar fi să investigăm puţin bucătaria? Poate că vom găsi ceva…

            Am dat aprobator din cap. Era o idee bună la urma-urmelor. Totuşi, când mama s-a apucat să facă curat, a omis un lucru. Când se îndrepta spre locul unde se afla mopul, a dat cu piciorul peste ceva. Putea acel ceva să fie cuţitul? În fond Kurt spusese că arma nu se găsise. În timp ce intram în casă şi închideam uşa în urma noastră, Kurt a venit la mine cu un zâmbet larg şi plin de satisfactie.

            -Cred că tocmai am găsit nişte dovezi?

            M-am strâmbat puţin la el neîntelegând. Atunci el m-a apucat de mână şi m-a tras după el până la intrarea în bucătărie.

            -Ce observi?

            Nu ştiam ce să spun aşa că am tăcut.

            -Rogue cunosc casa asta. Aici, şi a arătat spre hol, şi aici, degetul lui s-a îndreptat spre bucătarie, a fost întodeauna gresie. Era acelaşi model si erau la acelaşi nivel. Acum în bucătărie este alt model, dar cel de pe hol a rămas neschimbat. Dacă te uiţi aici, şi mi-a arătat spre pragul de la bucătărie, o să observi că pentru a intra în bucătărie ai de trecut o mică treaptă, altfel, te împiedici. Corect?

            -Da…

            Acum m-am prins… dacă aveam dreptate, sau dacă ghiceam gândurile lui Kurt, peste gresia veche se pusese gresie noua ca să acopere orice urmă a vreunei crime. Dacă reuşeam să spargem noua gresie puteam să dăm totuşi pste ceea veche, şi poate în felul acesta şi peste probe. Kikio nu se sinucisese, fusese omorâtă şi lucrul acesta trebuia să-l ştie toată lumea.

N.

Metamorfoza

Toti ne nastem calzi si deschisi,dar pierim reci si inchisi. De ce? Pentru ca traim intr-o lume cu oameni reci,glaciari si imobili... De caldura ta se feresc toti de teama sa nu ii topesti , dar toti gresesc... intr-un loc inghetat si cel mai puternic foc se stinge, de aceea ne stingem si noi ,si inghetam. 

Ne transformam in clone de gheata care cu greu ne incalzim. Toti cei care supravietuiesc cat de cat , mor sufocati sau se transforma si ei pentru a nu fi ucisi.

N.

Fantoma din radio

                                                             ~partea 2~

            Un ţârâit lung vestea pauza de masă. Kurt mă invitase să iau prânzul cu el, şi da normal că aceptasem.

            Ascultam muzică la căşti, la radio, aşa că nu am auzit când s-a pus lângă mine. Am tresărit atunci când m-a salutat. Am dat mai încet pentru al auzi şi pe el şi am început să butonez posturile de radio în căutarea unuia care să aibă muzică bună. Tot butonâd am dat peste unul la care nu aveam semnal aşa că pe fundal se auze un fâşâit, după care cineva tot îmi şoptea “ajutor”. Parcă mai auzisem ceva asemănător.

            -“Ajutor!. Tu trebuie să mă ajuti! Caută la subsol!”

            Am rămas împietrită. Ştiam unde îl mai auzisem. Era vocea acelei fetiţe mici din visul meu. Nu mă mai puteam mişca. Degetul îmi rămăsese blocat pe tasta care schimba postul, dar nu puteam să apăs pe el.

            -Rogue! Rogue!

            Ca şi în seara precedentă auzeam vocea cuiva strigandu-mă, dar acum eram confuza şi speriată, vocea aceea caldă se auze departe şi părea de neajuns, dar am încercat să mă concentrez pe ea. Atunci am simţit că cineva îmi scotea căştile din urechi. După ce nu am mai auzit vocea fetiţei, mi-am revenit.

            -S-a întamplat ceva Rogue? Eşti cam palidă.

            -Nimic de care să te îngrijorezi. Doar o melodie cam ciudată la radio. Am spus asta încercând să zâmbesc. Mă duc să-mi iau un suc, vrei şi tu unul?

            -Nu, mulţumesc.

            Spunând acestea, m-am îndreptat la ceea mai mare coadă de la cantină. Stând, mi-am amintit că eu îmi cumpărasem un suc şi nici măcar nu îl desfacusem. Speram ca Kurt să nu observe asta.

            Am ajuns acasă obosită. I-am povestit mamei ce zi groznică avusesem, dar nimic despre incidentul cu radioul. Nici eu nu eram sigură de ce se întâmplase. M-am schimbat în costumul de baie şi m-am hotărât să ies la o partidă de înot.

            Plaja din partea nostră e pustie, dar erau valuri foarte înalte, lucru care mă bucura. Sunt numai bune de surf. M-am întins cearceaful, m-am descalţat, mi-am pus căştile în urechi şi m-am întins pe cearceaf, bucurându-mă de ultimele raze de soare. Mi-a trecut prin minte să butonez iarăşi telefonul în căutarea acelui post de radio. Nu a durat mult. Am închis ochii şi am aşteptat. 

            -Trebuie să mă ajuti. Acel om este rau. M-a ucis, acolo unde locuieşti tu acuma.

            -Ce? Cine esti?

            -Rogue, te rog, esti ultima mea şansă.

            -De unde îmi ştii numele?

            -Mă cheamă Alice. Soţul actual al mamei este cel care m-a omorât. Rogue tu trebuie să mă ajuti. Dacă vrea să-i facă rău şi mamei şi Akirei?

            -Vrei să spui că tatăl Akirei este ucigaşul? Dar părintii ei au divorţat. Cred că ar trebui să fie în siguranţă.

            -Tatăl biologic o iubea foarte mult pe Akira şi pe sora ei geamănă, dar mama lor nu se mai întelegea bine cu el aşa că atunci când l-a găsit pe actualul tată au divorţat.

            Am rămas şocată. Nu ştiam că Akira avea o soră geamană. Şi dacă avea de ce nu o văzusem? Povestea asta era din ce în ce mai stranie.

            -Rogue!  Rogue! Nu îmi vine să cred că a adormit.

            Vocea aceea… Kurt. Treabuia să mă trezesc, dar cum aveam să fac asta? Spre surprinderea mea nu a fost greu. M-am gândit la Kurt, iar atunci cand mi-am deschis ochii acesta se afla lângă mine. M-am ridicat, iar el simţind că mă mişc s-a întors spre mine.

            -Ce bine că te-ai trezit. Nu vroiam să te duc în braţe acasă.  Chiar dacă le explicam parinţilor tăi poate nu mă credeau. A râs încetişor.

            -Pot să te întreb ceva? Întrebarea mea a fost adresată foarte încet şi cu jumătate de gură. Îmi era teamă că nu m-a auzit.

            -Desigur. Care e problema?

            O ultimă rază de soare îi făcea faţa rozalie ca unui trandafir şi îi dădea părului său negru reflexii roz. Arăta minunat. Mă gândeam că după ce îi voi spune de fantoma de la radio, mă va crede o nebună şi nu va mai vorbi cu mine.

            -Ştii cumva dacă fata vecinilor noştri mai are o soră?

Nu mi-a răspuns. Bănuisem că se putea întampla şi aşa.

            -Te referi la Akira?

            Am dat aprobator din cap.

            -Da, a avut o soră geamană, care a murit acum 3 ani. Dar de unde şti? Nu au vorbit nimănui despre asta şi în special nu nou-veniţilor.

            -Ştiu că pare ciudat şi că poate nu mă vei crede, dar o fantomă…. A vorbit cu mine… prin radio…

            -Şi vrei ca eu să cred asta?

            -Mă gândeam că poate nu mă vei crede… şi atunci o lacrimă mi-a curs pe obraz.

            -Rogue vorbeşti serios?

            Am dat din cap în semn că “da”. L-am rugat să-mi spună mai multe despre cele întamplate atunci,iar eu i-am împartăşit cele aflate.

            Se pare că Akira locuise în vechiul far, adică unde locuiesc eu acum, şi avusese o soră geamănă pe nume Kikio, care fusese, pentru un timp prietena lui Kurt. După spusele lui, cele două erau foarte diferite. În fine, acum 4 ani începuseră certurile în far. Se pare că părinţi lor nu se mai întelegeau deloc şi astfel au hotărât că este mai bine să divorţeze. Kikio voia să stea cu tatăl ei, în timp ce Akira voia cu mama. Procesul a decurs bine şi fetele au ajuns să stea cu cine voiseră. La scurt timp, asta nu e bine spus, căci înainte ca procesul să termine mama deja îşi găsise un nou iubit. Acestuia nu îi convenea deloc situaţia, şi voia ca şi mama, ca ei să aibă grijă de ambele fete. Se pare că într-o seară, în ultima seară pe care Kikio avea să o petreacă în casa ei natală, s-a întamplat incidentul. Kikio a fost găsită moartă în subsol. Locul crimei părea curat, iar poliţia nu a avut pe cine să suspecteze. Moartea ei a rămas nepedepsită. Şi straniu, cred că fantoma mea este Kikio, căci după ce i-am povestit lui Kurt cum arăta fata din vis, mi-a spus că exact la fel arăta şi ea.


N.