My heart is doki doki

      My heart is doki doki...Sala este plină...atât de multă lume...mă îngrozeşte. Decid să ies pe balcon...

Inspir adânc, "aer". "Ce bine că nu  e nimeni aici..." mi-am spus. Mă apropi de balustadă, mă sprijin de ea şi privesc cerul presărat cu stele şi peisajul ce se schiţează în faţa mea. Aerul rece mă îmbată ca un vin,iar priveliştea este patul meu. Din visarea mea ceva mă trezeşte. E fum şi parfum. Mă desprind de balustradă de parca ea ar fi ceea care mă ţine captivă în visare. Mă întorc cu faţa spre usă, dar acolo nimic...doar lumea care dansează şi chicoteşte.

      "Poate a fost doar imaginaţia mea". În întunericul misterios al nopţii o luminiţa portocalie se zăreşte într-un colţ al balconului.

      My heart is doki doki. Din inima întunericului se desprinde un corp. Era un tip înalt, brunet cu parul destul de lung care ţinea în mană o tigară. Era îmbrăcat într-un frac şi mă privea fix în timp ce se apropia de mine. Nu puteam să scot nici un sunet,iar corpul nu îmi asculta dorinţa de a se mişca si a merge spre uşa ce dădea în salon.

      A venit lângă mine,s-a intors cu spatele şi a privit în sus.

      -Nu-i aşa ca e minunat?, a întrebat.

      Am dat din cap in semn ca  da.A poi s-a întors cu faţa spre mine. Ceva sclipea la gîtul lui. Era un lănţişor cu două aripi de demon (daca le pot numi aşa) negre, şi o coadă. Probail  a observat că mă uitam la lănţişorul lui căci m-a întrebat, cercetandu-mi atent gâtul, parcă in cautare de ceva.

      -Unde este al tău? şi a clătinat un pic lănţişorul lui.

      M-am uitat la el câteva secunde apoi,văzând ca nu răspund a zis:

      -Lănţişorul.

      -N..nu...am, i-am răspus.

       (Auzind răspunsul meu a scos un sunete de genul "a..?!" de parcă ar fi fost uimit să audă că nu am un lănţişor).

      -Înveţi aici nu-i aşa?

      -Da.

      -Hmmm.... un om...

      Apoi cu acele cuvinte din care nu am înţeles nimic şi care au avut un ton creepy în ele, aura din jurul lui s-a schimbat, aura lui dominând-o pe a mea.

      -Oi! Ren! Trebuie să plecăm.

      În faţa uşii stătea  un tip într-un costm albastru închis. Avea părul albastru si ochii turcoaz îi străluceau, împreună cu un pandantiv pe care îl purata la gât.

      -Tu...am şoptit.

       El a rămas acolo,un pic şocat..nu cred ca se aştepta să mă vadă acolo, la fel cum nici eu nu mă aşteptam să îl vad pe el aici.

ren