luni, 20 decembrie 2010

O eternitate de suspine


Si am patruns intr-un loc feeric.Era seara, destul de tarziu ca luna sa troneze cerul plin de stele. Copacii ma inconjurau; parea inspaimantator. Tot jocul umbrelor, toate fosnetee, cate un greiere si lacul. Era minunat.
Am atins cu palma apa cristalina. Ce senzatie placuta...
Atunci am auzit. Sunetul acela; desi parea sa faca parte din armonia acelui loc, am deosebit cantecul sau de cel al noptii. Se auzea usor, placut auzului, dar era trist. Am stiut si de ce. Era acea poveste. Un tanar print blestemat sa stea lipit de clapele pianului o eternitate. Astfel a ajuns sa deteste lucrul pe care il iubea cel mai mult. Muzica.
L-am vazut pe partea cealalta a lacului. N-am stat pe ganduri; am sarit si am inotat. Cu toate ca am facut zgomot nu a intors privirea. Era absorbit.
M-am apropiat si i-am observat lacrimile. Am ridicat mana, i-am mangaiat obrazul si le-am sters. Atunci s-a intors. Parea uimit. Gestul meu l-a scos din visare. Dar dupa acest scurt moment s-a intors inapi la clape.
M-am asezat, am inchis ochii si am ascultat. Atata armonie, dar atata tristete.
Acum lacrimile mele au inceput sa curga. Nu ma puteam abtine, nu era drept!
Furioasa, m-am ridicat si l-am sarutat. Nesabuinta? Poate. Durere? posibil. Instint? foarte probabil.
Amandoi cu ochii in lacrimi, sub lumina lunii si acompaniati de melodia sa, ne descarcam suferinta prin acel sarut. Atat de incontrolabil era sentimentul care m-a impins sa fac asta, incat nu ma mai puteam opri. Devenisem si eu roaba acelui blestem.
Blestemata sa iubesc ceea ce nu puteam avea.
Pe vecie!

C.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu