Acum am realizat...lumea mea se prabusea, tot ce a fost important pentru mine s-a sfarsit. Acum nimic nu mai conteaza. Ma inchid in mine si ferec usile grele de fier ale constiintei mele cu zavoare si spini nascuti din nebunie. Las totul.
Ma inec in propriile lacrimi amare si surad printre suspine ca intr-un cantec funebru.
Neantul ma cuprinde incet-incet si devin insensibila la orice stimul exterior. El a plecat si acest gand inca persista nebunesc.
Apoi ma gandesc ca as putea sa-l intalnesc din nou. Vreau sa evadez, dar propriul sine ma reneaga si ma tine prizoniera cu catuse stranse.
"Oare asa voi sfarsi?"
Intr-un impuls de disperare toti evadam la un moment dat.
RăspundețiȘtergere